ro.alexn.org

A Fi Părinte, Partea 2: Nașterea

Uitându-mă înapoi, simt că perioada sarcinii a fost prea scurtă, ca și când am clipit de câteva ori și a apărut Cristian. De fapt a fost la propriu prea scurtă, dar unele zile au părut o eternitate.

Merită să vă spun aici un pic despre caracterul meu, mai ales că este moștenit și de Cristian. Urăsc să mă trezesc dimineața, iar când dorm poți tăia și lemne pe mine. Greu mă trezesc. Și după ce mă trezesc, nu sunt treaz.

Săptămâna 27

Eu țin minte că era săptămâna 28, dar Amalia mă contrazice. Ea este mama, așa că-i dau dreptate.

Dormeam un dulce somn după ce îl luasem pe Vali, unchiul Amaliei, de la aeroport cu o seară înainte. Stătusem toți 3 de vorbă până pe la 1 noaptea. Și dormeam, dormeam. Ca printr-un vis aud:

Alex!

Cât de nesuferit sunt dimineața, Amalia are o anumite voce cu care mă strigă în momentele în care se întâmplă ceva nașpa. Este un pic greu de descris, vocea este un pic tremurată, un pic pierită, însă cu o tonalitate bună. M-am trezit ca ars și am sărit din pat …

EU: "Ce s-a întâmplat?""

Amalia: "Cred că … mi s-a rupt apa"

În timp ce-mi spunea asta avea lacrimi în ochi, însă eu nu pricepeam și mă gândeam, huh? Ce apă? Ce s-a rupt? Poftim?

Buimac așa de somn cum eram, nu prea vedeam bine, așa că m-am dus mai aproape și m-am pus în patru labe. Mă uitam când la pata de pe covor, când la picioarele Amaliei. Încercam să mă conving că este ceea ce intuiam (mă mir că n-am fost pleznit).

Nici Vali n-a avut o reacție prea normală. Și el buimac de somn, întâi a încremenit în ușa dormitorului. După care întreabă:

"Sigur n-ai făcut pe tine?"

Nu, chiar i se rupsese apa.

Relațiile noastre se cam răciseră cu dl doctor Sorin Puia, în principiu deoarece Amalia nu se simțea bine de câte ori se ducea la vizită. Doctorul Puia este un doctor recunoscut și foarte bun, însă și viitoarea mămică trebuie să se simtă în siguranță, să aibă încredere, ori Amalia este genul de persoană ce se bazează și pe instinct. Așa că în ultimul timp fusesem la consult la spitalul CF2.

Am plecat spre CF2.

Ajunși acolo ni s-a confirmat că s-a rupt apa. Apa este de fapt lichidul amniotic în care se dezvoltă copilul în timpul sarcinii. Când se rupe apa se fisurează sacul amniotic din uter și se întâmplă de obicei atunci când fătul a atins o anumită maturitate și este gata să se nască. Dacă se întâmplă mai devreme este nasol, pentru că fătul trăiește până la naștere într-un mediu steril, iar acel lichid este ca și oxigenul pentru noi. Când se rupe apa de obicei mama intră imediat în travaliu, urmând să nască. Scopul ecografiei era să se observe cantitatea de lichid rămasă, iar pronosticul … nașpa. Însă am fost refuzați pentru internare, deoarece spitalul nu este echipat pentru nașteri premature. Ai nevoie de incubatoare speciale, de medicamente și de personal calificat. Ni s-a spus să ne ducem ori la Giulești, ori la Municipal, ori la Polizu.

Am plecat spre spitalul Giulești.

Ajunși acolo ne-am dus la camera de gardă. Am așteptat ca proștii pe la ușă (cu apa târâși) să ne ia în primire careva. Cum a intrat Amalia în cameră, așa a și ieșit. Spitalul era super ocupat și nu mai aveau incubatoare. Am intrat în panică, însă ni s-a spus să mai așteptam un pic și am așteptat (cu apa târâși). A intrat iar Amalia în cameră. Eu în schimb i-am dat telefon lui taică-miu, și am urlat la el:

"FĂ‚ CEVA!"

Da, ironia sorții, mare și tare cum sunt încă dau fuga la părinți să mă ajute în vremuri de restriște. N-a reușit să facă nimic pe moment, nu prea avea ce face decât să dea telefoane, iar doctorul Puia era plecat din țară la nuș' ce congres. Iar în timpul ăsta o dobitoacă de la Giulești s-a dus val-vârtej la camera de gardă începând să țipe la Amalia:

"Cei de la CF2 au refuzat să ne dea sânge săptămâna trecută și acum trimit pacienți la noi? Duceți-vă în altă parte, duceți-vă la Municipal … nu mai avem loc, ce vreți să fac?"

Ne pusese dracu să spunem că am fost întâi la CF2, de parcă era Amalia de vină că refuzase CF2 să le dea sânge. Îmi pare rău că n-am bătut-o, însă am aflat abia după ce plecasem.

Am ajuns la spitalul Municipal (Universitar) pe la ora 1, plecați de acasă de pe la 8 și am menționat că eram cu apa târâși? Da, foarte tragic. Încă o ecografie, pronosticul nașpa, lichidul amniotic rămăsese în jur de 30% (parcă). Am reușit în sfârșit să ne internăm UNDEVA. N-am mai povestit că între timp sunasem și la clinici private, d'alea super scumpe, gen Regina Maria din Piața Muncii, însă NU erau echipate pentru așa ceva și stau și mă întreb pentru ce puii mei plătești zeci de milioane.

Amalia a fost dusă într-o cameră la etajul 5, iar eu sunt pe undeva pe la parter încă. Venise și maică-mea între timp deoarece aveam toți banii în contul din bancă, fără nici un leu de șpagă la mine.

Am urcat la etaj, însă secția era de terapie intensivă și nu puteam să intru s-o văd. Intru însă pe ușă și văd o infirmieră. Nu mi-am dat seama de rangul dânsei (infirmieră, asistentă, moașă, doctoriță, toate arătau la fel), însă disperat și generos scot 50 de lei din buzunar și o rog să-mi dea un halat. Îmi dă halatul, și subtil cum sunt încerc să-i bag banii în buzunar. Dar ce buzunar?

Dna infirmieră, o cucoană pe la 40 de ani, solidă și un pic mai înaltă ca mine, avea doar un buzunar în dreptul sânului stâng și se îndepărta deja de mine. Așa că m-am grăbit și mergând pe vârfuri pe lângă dânsa încercam să-i îndes bancnota în buzunar. Am reușit din câteva încercări, însă este suficient să spun că doamna respectivă n-a mai acceptat niciodată bani de la mine.

În timpul ăsta relațiile noastre erau puse în funcțiune. Vedeți voi, sistemul de sănătate este corupt până în măduva oaselor și începe de fapt de la noi. Ca să primim cea mai bună îngrijire posibilă, chiar înainte de a fi refuzați și de Municipal ne-am pus pe telefoane. Iar doctorul ce ne-a preluat, a primit încă din ziua respectivă 2 telefoane … de la o cunoștință a Amaliei și de la primarul general al Bucureștiului (poveste lungă).

În România

Pentru că vorbesc deja de șpăgi, de nemulțumiri și de mici erori, o să folosesc pentru persoanele implicate aliasuri, pentru că am fost per total mulțumiți și nu vreau să le fac lor rău. Doctorul ce a preluat-o pe Amalia este X, un medic bătrân, recunoscut și cu foarte multă experiență, dar care n-a avut prea multe tangențe cu Amalia. Rezidentului său o să-i spunem Y, un medic tânăr, foarte amabil și care a avut grijă de Amalia în toată perioada.

Oricum toată secția era în alertă, mai ales că Luni, adică peste aproximativ 48 de ore a mai sunat și managerul spitalului din Paris pentru a pune pilă, contactat la rândul său fiind de ministrul sănătății

  • oricum tot degeaba. Medicii sunt și ei oameni și în unele situații nu prea ai ce face decât să te rogi la forțe superioare.

"Ce vrei să-mi pui tot ministerul în cap? Ajunge, n-am ce-ți face mai mult de atât!"
(așa s-a plâns doctorul X într-una din vizite)

Adevărul este că zbârnâiau pe lângă Amalia, dar nu numai și deși spitalul Universitar are probleme de fonduri, lipsindu-le și ace de siringă, personalul este de nota 10 (cel puțin comparativ cu alte spitale). Și se ocupă și de cazuri grele, cum ar fi o altă fată însărcinată și cazată în același salon cu Amalia, fată ce suferea de cancer în gât și doar la spitalul Municipal au primit-o, fiind șanse mari să nu supraviețuiască nașterii, dar și-a dorit și ea copil. Fetiță inconștientă.

Aici ar trebui să menționez un pic și problema șpăgii. Noi n-am avut-o, adică nu ni s-a cerut niciodată pe față nimic, ba chiar am fost refuzați în general, deși ca părinte este nasol când ești refuzat deoarece te gândești că (1) problema nu mai este în mâinile tale și nu mai poți face nimic + (2) cazul este suficient de grav încât doctorii refuză șpaga din principiu. Așa că tot am dat, pe ici, pe colo.

Dar există medici în România care nu numai că vor șpagă, dar mai sunt și nemulțumiți cu prea puțin. Îmi place să cred că aș fi capabil să-l târnui pe un astfel de medic, dar te joci cu sănătatea familiei? Nici măcar nu este vorba despre mine aici.

Așteptarea

Așa cum am spus, o problemă când se rupe apa ar fi că femeia intră aproape imediat în travaliu. Multe mămici de la Municipal cu prematuri (și erau ceva prematuri), născuseră în aceeași zi sau în ziua imediat următoare. Când intri în travaliu încep contracțiile. Întâi rare, apoi din ce în ce mai regulate. Atunci când se succed în intervale mai mici de 15 minute (parcă), nașterea este aproape.

În prima zi când s-a internat Amalia, i s-a spus de către doctorul Y: "cred că reziști până mâine, dar au fost femei care au rezistat și 3 zile". A doua zi doctor Y i-a spus: "au fost femei care au rezistat și o săptămână, dar în cazul tău nu cred, vedem". După o săptămână întreagă doctor Y i-a spus: "ah, păi au fost femei care au rezistat și zece zile".

Au trecut 3 săptămâni per total, timp în care Amalia probabil a intrat în istoria spitalului.

Ceea ce este bine, deoarece în acel timp a luat copilul în greutate încă vreo 600 de grame și i s-au dezvoltat și plămânii datorită tratamentului primit. Vedeți voi, problema este că uterul nemaifiind steril, se poate infecta ușor, iar viitoarea mamă poate face septicemie, caz în care moare și ea și copilul. Dar dacă se naște copilul prea devreme, cea mai mare problemă sunt plămânii care nu sunt suficient de dezvoltați și inundați cu apă, iar la 28 de săptămâni ești la limita imposibilului. Am mers însă cu antibiotice puternice și cu D-zeu înainte.

Îmi scădeau speranțele în fiecare zi, deoarece citeam de pe Internet toate prostiile despre riscurile asociate nașterilor premature. Amaliei, pentru că o protejam ținând-o pe întuneric, îi creșteau speranțele, deși fiind genul de ființă claustrofobică nu putea suporta spitalul și trebuia să ne plimbăm un pic de câte ori ne vedeam. Și chiar îmi era milă de ea - avea contracții regulate și își mângâia burtica spunând:

"Mami, stai acolo cuminte"

Eu număram zilele și speram să mai reziste o zi, ca la alcoolici anonimi. De fapt Amalia începuse să gândească un pic invers, pt că fătul cu puțin lichid amniotic este chinuit. Este ca și când n-are oxigen și simți cum se lipesc pereții uterului de el.

Intrasem într-o rutină. În fiecare zi mă sculam, plecam la spital, mă duceam pe acoperiș la cantină să-i cumpăr Amaliei ceva de mâncare, mă întorceam înapoi acasă, lucram, plecam iar pe la ora 4, mâncam amândoi (ca să-i fac poftă de mâncare), îi băgam predica de consolare și creștere a speranței și mă întorceam acasă … era luna Mai-Iunie, un timp extrem de frumos și mirosea a vară.

Și am aflat și de ce se rupsese apa: de la infecție urinară cu Ecoli ce nu apăruse la zecile de analize făcute.

Nașterea propriu-zisă

Speram să se nască în zodia Rac ce era foarte aproape, dar s-a născut cam când a vrut el, în Gemeni. Pe la 30 de săptămâni (eu țin minte că se împlineau 31, Amalia mă contrazice :)) mă sună pe la ora 1 noaptea.

"Iubitule, haide vino că a venit timpul" (avea o voce calmă)

"Ai grijă cum conduci"

La spital am găsit-o pe hol, cu contracții groaznice și i-am spus să se reîntoarcă în pat. Amalia însă foarte fioroasă, arătându-și colții …

"În pat să stai tu măh, că din cauza ta sunt aici, TE OMOR! TACI!"

Noi bărbații nu prea vom știi vreodată ce dureri sunt în astfel de momente. Dar o admir pentru că n-am auzit-o țipând niciodată și la orice maternitate vezi fel și fel de specii, ca la zoo.

Doctorul X nu era în spital și nu se scoală noaptea din somn nici sunat de asistente, doctorul Y ne-a răspuns, însă fiind rezident avea mâinile legate, iar nașterea a fost cu doctorița Z. Am intrat în panică, pt că nu știam pe ce mâini nimerim și iarăși EU NU AVEAM BANI LA MINE, toți fiind pe cont. Înainte de a intra la operație am alergat spre doctorița Z și i-am spus:

"Dna. doctor, aveți grijă de soția mea că nu veți regreta!"

Deși a plecat ulterior în vacanță și nu i-am mai reîntors nici un favor, adevărul este că a avut grijă alegând să-i facă cezariană. La copiii prematuri o naștere normală este foarte periculoasă, motiv pt care un alt copil, o fetiță născută cam în același timp cu Cristian și un pic mai mare, a avut probleme mari (retinopatie, adică probleme de vedere și cheag de sânge pe creier). Prematurii au vasele de sânge foarte sensibile și pot face foarte ușor hemoragii - iar felul în care sunt scoși copiii este groaznic, doctorul sau moașa apucând capul copilului și trăgând stânga-dreapta cu putere, moment în care gâtul seamănă cu o bucată de plastilină. Ce arată prin filme este o imagine romantică a nașterii, nu realitatea.

După operație prima oară am văzut-o pe Amalia, tremurând și lăcrimând din cauza anestezicului primit:

Eu: "L-ai văzut? Cum este, este urât?"

Amalia: "Nu, e frumos" (dând din cap cu o voce pierită)

Eu: "Am vorbit cu asistenta, are 1,45 Kg"

Amalia: "Sigur, sigur? credeam că are doar 1 Kg" (și a răsuflat un pic ușurată)

Apoi m-am dus la terapie intensivă să-mi văd puiul. L-am văzut într-un incubator, conectat la un tub de oxigen, foarte micuț, putea fi ținut într-o singură palmă, însă bărbia era adâncă precum a mea și chiar mi se părea frumos. Cu siguranță nu încurcase nimeni copilul.

Eu: "Ce face băiețelul lui tati?

El:

Eu: "Te iubește tati"

El:

Copilul meu dormea.