ro.alexn.org

Timpul trece

Azi, în timp ce-mi fumam ţigara pe balcon am observat un guguştiuc cu o crenguţă uscată în cioc, zburând grăbit pe lângă mine la o distanţă de câţiva metrii. Se grăbea probabil să-şi termine de construit cuibul în care se vor naşte viitori puiuţi de guguştiuc. Pluteşte un aer de vacanţă, cam timpuriu ţinând cont de lună, însă mi-am dat seama că urmează 1 Mai, Paştele, vara şi tare e frumos afară. Întotdeauna am iubit verile şi abia aştept să înflorească teii.

Cristian

Duminică, a fost un moment în care Cristian m-a strigat „Tati”, întinzându-şi mânuţele către mine să-l iau în braţe. L-am ridicat, iar mânuţele lui mi-au cuprins gâtul, culcându-şi capul pe umărul meu. L-am simţit că mă iubeşte şi pentru o clipă l-am ţinut strâns în braţe, cu inimioara lui lipită de a mea.

Într-o zi puiul meu va creşte mare şi va vrea să zboare din cuib. Într-o zi va fi om mare, la casa lui şi probabil ne va separa o distanţă suficient de mare încât îmbrăţişările şi momentele de afecţiune să se rărească sau chiar să dispară. Iar eu, uitându-mă la poze, o să-mi amintesc cu mici lacrimi de mogâldeaţa care se grăbea să mă îmbrăţişeze.

Tot în weekend s-a întâmplat să am treabă printr-un cimitir. Şi mi-a dat oarecum o stare de bunăstare, pentru că nu sunt eu acolo şi mai vezi şi câte o cruce menită pentru vreun chiriaş ce refuză să moară, mai vezi şi poze făcute răposaţilor cam înainte de a muri, cu feţe bătrâne, urâte şi-n chinuri, plus poezii proaste şi cugetări maxime pentru că românul s-a născut poet.

Însă uitându-mă aşa la cruci n-am putut să nu observ că majoritatea bărbaţilor cam mor pe la 60-70 de ani. Destui chiar pe la 50 şi ceva, unii chiar mai tineri. Iar eu la 30 n-am putut să nu mă gândesc cum mi s-a dus juma` de viaţă.

Poate chiar mai dezolant de atât sunt crucile vechi de lemn putrezit sau de piatră roase de ploaie şi grindină, căzute într-o rână şi cu textul de pe ele şters. Cu alte cuvinte, nu numai că suntem sortiţi să murim, dar suntem sortiţi să fim şi uitaţi. Poate că din cauza asta simţim nevoia din când în când să facem copii, să plantăm copaci sau să construim chestii … poate, poate reuşim să lăsăm ceva în urmă, poate, poate vom putea trăi măcar în amintirea cuiva.

Viaţa trece repede şi nu neapărat pentru că este scurtă, ci mai degrabă pentru că zboară pe lângă noi. De exemplu când conduc undeva creierul mi se comută în mod auto-pilot, timp în care ori muncesc la ceva, ori am vreo conversaţie imaginară cu cineva, iar când ajung la destinaţie nici nu mai pot spune ce am făcut pe drum, adevărul fiind că nu ştiu.

După o clipă de luciditate, vine apoi o perioadă în care încerci să te bucuri de acele detalii mici ale vieţii de zi cu zi, provocatoare de fericire. Când eşti prezent, în loc să fii tot timpul plecat cu gândul la problemele altora sau la muncă, timpul curge mai încet şi mai bine.

După care începi iar să uiţi ce ţi-ai promis, clipeşti, şi-au mai trecut 10 ani.