ro.alexn.org

Când totul în jur dispare

Sunt eu, față-n față cu o problemă de rezolvat. Problema este dificilă, iar eu am probleme de concentrare. Îmi fac o cafea, îmi mut poziția și deja mă gândesc să schimb mediul printr-o vizită la vreo cafenea. Îmi vine greu să mă concentrez câteodată, îmi vine greu să mă apuc de rezolvare, de multe ori procrastinez, sau doar frec menta.

Problemele cu care am de-a face necesită o atenție la detalii extremă, pentru că trebuie să-ți încarci în cap toate interacțiunile, toate efectele secundare, toate responsabilitățile și limitările sistemului, după care să treci peste problemă așa cum a fost descrisă și să înțelegi cauza, rădăcina problemei și asta pentru că cele mai mari simplificări în rezolvări se pot întâmpla printr-o schimbare de perspectivă.

Oamenii nu sunt capabili să rezolve mai multe probleme în paralel, iar când ajungem să o facem, o facem doar pentru probleme superficiale. Că da, putem conduce mașina în timp ce vorbim la telefon, dar doar din cauza sistemului nervos vegetativ, ce poate fi antrenat să facă chestii din reflex. Când conduc sunt pe pilot automat, schimb viteze, iau viraje, opresc la semafor și reacționez la neprevăzut, dar este totul automat. Mi se întâmplă câteodată să mă trezesc conducând spre birou, deși este weekend și drumul meu era spre Cora.

Problemele grele necesită atenție extremă. O singură vorbă din partea unui coleg sau din partea soției, un singur gând la vreo problemă personală, îmi poate distruge concentrarea, capabilitate de concentrare ce apare greu. Dar ajutat de vreo melodie, sau de zgomotul de fond al vreunei cafenele, sau animat de problema la care lucrez, apare și acel moment magic în care mă pot concetra pe rezolvare.

2015 earth

Și totul în jur dispare.

Toate problemele personale ce le am, toate grijile față de ziua de mâine, tot stresul cotidian, totul în jur devine irelevant și mut și câteodată mă simt ca și cum am migrat într-o altă realitate, în care sunt doar eu și problema ce trebuie să o rezolv. Și mă simt bine, pentru că sunt în realitatea în care vreau să fiu, o realitate în care se nasc soluții din aer, o realitate unde problemele sunt deterministe. Și este ca un fel de viciu. Din cauza asta nu mi-a plăcut niciodată alcoolul, pentru că mă împiedică să ajung acolo.

Grav este când ai piedici, adică oameni fără de ocupație ce n-au altceva mai bun de făcut decât să-ți stea în cale, pentru a-și justifica existența în vreun fel, gen manageri cu simțul răspunderii.

Participam la un "training de scrum" și se dădea exemplu pe Mona Lisa a lui Leonardo da Vinci și cum ar putea fi pictată într-un mod "agil". Și mi s-a părut o referință extrem de tristă, ținând cont de obsesia lui Leonardo pentru perfecțiune, de faptul că i-a luat 3 ani s-o picteze și tot nu era mulțumit, de faptul că este imposibil să obți o Mona Lisa cu vreo 30 de manageri ce n-au altceva mai bun de făcut în afară de a se scărpina la coaie prin meeting-uri.

Trist, pentru că întinăm memoria lui Leonardo da Vinci, un adevărat hacker, însă încurajator pentru că 10,000 de incompetenți ce construiesc software asemenea piramidelor egiptene (e.g. prin sclavi biciuiți să mute cărămizi) tot nu pot face treaba a 3 oameni talentați și determinați. Nașpa-i când suntem păcăliți să mutăm cărămizi pe salariu de sclav, dar asta-i altă discuție.